All Tweets
Anterior:
Următorul:
adam en eva hebben spijt

1.4 În definitiv, ce sunt păcatul originar și căderea?

Creaţie sau coincidenţă?

Deși Adam și Eva primiseră un întreg paradis de la Dumnezeu, ei doreau chiar mai mult. Păcatul lor [>4.13] a fost motivat de egoism, așa cum este de altfel valabil pentru majoritatea păcatelor. S-au întors împotriva lui Dumnezeu și s-au ascuns apoi (Gen 3,8)Gen 3,8: Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu care se plimba prin grădină în [adierea vântului zilei şi s-au ascuns bărbatul şi femeia lui din faţa Domnului Dumnezeu printre pomii grădinii.] Acest fapt a creat o ruptură între Dumnezeu și om. Aceasta este căderea în păcat sau căderea omului: modul în care păcatul a venit pe lume.

Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru. Puteți iubi pe cineva doar atunci când aveți liber arbitru. Îl putem alege pe Dumnezeu, dar îl putem și respinge, mergând astfel spre păcat. Din cauza păcatului originar, a păcatului pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, noi, oamenii, nu mai suntem desăvârșiți așa cum a fost intenția lui Dumnezeu în momentul creației. Venind pe pământ, Isus a dorit să schimbe această situație instituind Taina Botezului [>3.36].

> Citește mai multe în carte

Primii oameni, bărbat și femeie, s-au separat de Dumnezeu când nu au ascultat de el şi au săvârşit primul păcat. Noi am moştenit condiţia lor decăzută.

The Wisdom of the Church

Care era condiţia originară a omului conform planului lui Dumnezeu?

Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu le-a dăruit o participare specială la propria viaţă divină, în sfinţenie şi dreptate. În planul lui Dumnezeu omul nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să moară. În afară de aceasta, domnea o armonie perfectă în om, în sine însuşi, între creatură şi Creator, între bărbat şi femeie, ca şi între prima pereche umană şi toată creaţia. [CCBC 72]

Făceau suferinţa şi moartea parte din planul lui Dumnezeu?

Dumnezeu nu vrea ca oamenii să sufere şi să moară. Ideea originară a lui Dumnezeu pentru oameni era Paradisul, adică viaţa veşnică şi pacea dintre Dumnezeu, oameni şi ambientul lor, dintre bărbat şi femeie.

Uneori percepem în ce mod ar trebui să fie viaţa, cum ar trebui să fim noi, dar în fapte trăim în conflict cu noi înşine, suntem condiţionaţi de frică şi de patimi iraţionale şi am pierdut sintonia originară cu lumea şi cu Dumnezeu însuşi. În Sfânta Scriptură, experienţa acestei stări conflictuale este descrisă în istoria „căderii în păcat”. Din cauza căderii în păcat, Adam şi Eva au trebuit să părăsească Paradisul pământesc, unde erau în stare de armonie cu ei înşişi şi cu Dumnezeu. Truda muncii, suferinţa, condiţia muritoare şi înclinaţia spre rău sunt semnele pierderii Paradisului pământesc. [Youcat 66]

Cum se înţelege realitatea păcatului?

În istoria omului este prezent păcatul. Această realitate se clarifică în mod deplin numai în lumina revelaţiei divine şi mai ales în lumina lui Cristos, Mântuitorul tuturor, care a făcut să prisosească harul chiar acolo unde s-a înmulţit păcatul. [CCBC 73]

Ce este păcatul?

Păcatul este o respingere a lui Dumnezeu, care are loc atunci când este refuzată acceptarea iubirii sale şi se manifestă prin încălcarea poruncilor sale.

Păcatul este mai mult decât un comportament greşit şi nu este nici o slăbiciune la nivel psihic. În substanţa sa profundă, orice refuzare sau distrugere a ceva bun constituie refuzarea celui care este bun prin excelenţă, adică a lui Dumnezeu. Păcatul în dimensiunea sa cea mai profundă şi teribilă este separarea de Dumnezeu, deci separarea de izvorul vieţii. Cu Isus, înţelegem pentru prima dată dimensiunea abisală a păcatului: el a pătimit în propriul trup refuzarea lui Dumnezeu şi a luat asupra sa violenţa mortală a păcatului, pentru ca aceasta să nu ne atingă; pentru acest concept folosim cuvântul „răscumpărare”.  [Youcat 67]

În ce constă primul păcat al omului?

Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, neascultând de el, a voit să devină „ca Dumnezeu”, fără Dumnezeu şi nu conform lui Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel, Adam şi Eva au pierdut imediat, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor, harul originar al sfinţeniei şi al dreptăţii. [CCBC 75]

 

Ce este păcatul strămoşesc?

Păcatul strămoşesc, în care se nasc toţi oamenii, este starea de privare de sfinţenia şi dreptatea originară. Este un păcat „contractat” şi nu „săvârşit” de noi; este o condiţie din naştere, şi nu un act personal. Din cauza unităţii de origine a tuturor oamenilor, el se transmite la urmaşii lui Adam prin natura umană, „nu prin imitare, ci prin propagare”. Această transmitere rămâne un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. [CCBC 76]

Ce alte consecinţe provoacă păcatul strămoşesc?

Ca urmare a păcatului strămoşesc, natura umană, fără să fie coruptă în întregime, este rănită în puterile sale naturale, este supusă ignoranţei, suferinţei, puterii morţii şi este înclinată spre păcat. Această înclinaţie este numită concupiscenţă. [CCBC 77]

Suntem constrânşi la păcat de păcatul strămoşesc?

Nu. Omul este grav rănit de păcatul strămoşesc şi este înclinat spre păcat; însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, el este capabil să facă binele.

Nu ar trebui să păcătuim în niciun caz, dar, în realitate, comitem păcate încontinuu, pentru că suntem slabi, limitaţi şi supuşi ispitei; un păcat la care suntem constrânşi nu ar fi, de altfel, păcat, pentru că păcatul cere mereu o decizie liberă. [Youcat 69]

This is what the Church Fathers say

Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul a schimonosit frumusețea imaginii trăgând sufletul în jos spre dorințele pasionale. Dumnezeu, care l-a făcut pe om, este adevărata viață. Prin urmare, când omul și-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, și-a pierdut participarea la viața adevărată; despărțit și înstrăinat de Dumnezeu, este imposibil pentru el să se bucure de binecuvântarea vieții divine. [Sf. Vasile cel Mare, Lucrări ascetice, cap. 1 (MG 31, 869)]

 

This is what the Popes say

Păcatul strămoşesc? Ce avem noi de-a face cu păcatul lui Adam?

Păcatul este, în sens propriu, o vină de care suntem responsabili personal, deci termenul „păcat strămoşesc” nu indică un păcat personal, ci condiţia decăzută a omenirii în care fiecare ne-am născut chiar înainte de a comite personal un păcat prin decizie liberă.

În cazul păcatului strămoşesc, spune Benedict al XVI-lea, trebuie înţeles că „toţi purtăm înlăuntrul nostru o picătură din otrava acelui mod de a gândi ilustrat în imaginile din Cartea Genezei […] Omul nu are încredere în Dumnezeu. Ispitit de cuvintele şarpelui, omul are în suflet bănuiala că [...] Dumnezeu este un concurent care limitează libertatea şi că noi vom fi pe deplin fiinţe umane numai atunci când îl vom izola [...] Omul nu vrea să primească de la Dumnezeu existenţa sa şi plinătatea vieţii sale [...] Şi, făcând asta, el se încrede mai degrabă în minciună decât în adevăr, şi cu asta se prăbuşeşte cu viaţa sa în gol, în moarte” (Benedict al XVI-lea, 08.12.2005). [Youcat 68]