4.18 Care este legătura dintre miracol, magie şi practicile oculte?

Încrederea filială este pusă la încercare atunci când credem că nu suntem ascultaţi. Atunci trebuie să ne întrebăm dacă Dumnezeu este pentru noi un Tată a cărui voinţă încercăm să o împlinim sau un simplu mijloc pentru a obţine ceea ce voim. Dacă rugăciunea noastră se uneşte cu aceea a lui Isus, ştim că el ne dă mult mai mult decât darul acesta sau acela: îl primim pe Duhul Sfânt care transformă inima noastră. [CCBC 575]

Rugăciunea nu ne procură ceea ce ne-ar plăcea, ci numai apropierea de Dumnezeu; şi tocmai într-o aparentă tăcere, Dumnezeu ne invită să facem încă un pas înainte în dăruirea fără rezerve, în credinţa necondiţionată, în aşteptarea care nu cunoaşte sfârşit. Cine se roagă trebuie să-i lase lui Dumnezeu toată libertatea de a ne spune ceea ce el doreşte, de a împlini ceea ce el cere şi de a ne dărui aşa cum vrea el.

Adesea spunem: „M-am rugat, dar n-am fost ascultat”: probabil că rugăciunea noastră nu este suficient de intensă, aşa cum l-a întrebat într-o zi Parohul de Ars pe un confrate care se plângea de insuccesul său: „Te-ai rugat şi ai suspinat [...] ai şi postit şi ai vegheat?”; se poate întâmpla ca şi cererile noastre adresate lui Dumnezeu să nu fie corecte. Pentru aceasta, Tereza de Avila a spus într-o zi: „Nu-i cere lui Dumnezeu sarcini uşoare, cere-i o spinare puternică!” [Youcat 507]

Această poruncă ne interzice:

• să cinstim alţi dumnezei sau alţi idoli, să adorăm un idol pământesc sau să ne legăm în manieră totală de un bun pământesc (bani, putere, succes, frumuseţe, tinereţe etc.);
• să practicăm superstiţia, adică să ne dedicăm practicilor ezoterice, magice sau oculte în loc să credem în puterea lui Dumnezeu, în Providenţa sa şi în Binecuvântarea sa; sau să ne ocupăm cu vrăjitoria sau spiritismul;
• să-l provocăm pe Dumnezeu prin cuvinte sau prin gesturi;
• să comitem Sacrilegiu;
• să încercăm să obţinem funcţii ecleziastice cu bani sau să profanăm sacrul prin practici de corupţie (simonie).

[Youcat 355]

Nu, pentru că Ezoterismul nu ţine cont de realitatea lui Dumnezeu: el este o fiinţă personală, este iubirea şi originea vieţii, nu o energie cosmică rece. Omul a fost voit şi creat de Dumnezeu, dar nu este o fiinţă divină, ci este rănit de păcat, ameninţat de moarte şi are nevoie de răscumpărare. În timp ce ezoteriştii sunt în mare măsură convinşi că omul se poate răscumpăra singur, creştinii cred în mântuirea numai în Isus Cristos şi în harul lui Dumnezeu. Nici natura, nici Cosmosul nu sunt Dumnezeu (aşa cum afirmă Panteismul). În schimb, este adevărat că Creatorul, cu toată iubirea sa faţă de noi, este infinit mai mare şi este diferit de tot ceea ce a creat.

Astăzi sunt multe persoane care din motive de sănătate practică yoga, participă la cursuri de meditaţie ( Meditaţie) pentru a simţi tăcerea şi reculegerea sau participă la întâlniri de dans pentru a avea noi experienţe fizice. Însă nu întotdeauna aceste tehnici sunt inofensive: de fapt, adesea vehiculează o doctrină care este inconciliabilă cu creştinismul, Ezoterismul. Niciun om raţional n-ar trebui să fie de acord cu această viziune iraţională despre lume, care este bântuită de spirite, de spiriduşi şi de îngeri (ezoterici), care crede în magie şi prin care „iniţiaţii” păstrează un secret care rămâne inaccesibil „poporului needucat”. Deja în vechiul Israel au fost respinse credinţele în dumnezeii şi în spiritele popoarelor înconjurătoare: numai Dumnezeu este Domn şi nu există Dumnezeu în afară de el. Nu există nicio artă magică prin care oamenii să poată condiţiona divinitatea, să constrângă prin voinţa lor Universul şi să se răscumpere pe ei înşişi. Din punct de vedere creştin, ezoterismul este în mare parte Superstiţie sau Ocultism. [Youcat 356]