All Questions
prev
Anterior:1.22 De ce a avut loc Marele Potop în vremea lui Noe?
next
Următorul:1.24 De ce a rătăcit poporul lui Israel timp de 40 de ani prin deşert?

1.23 De ce Abraham este atât de important?

Principalele evenimente în Vechiul Testament

Abraham a avut aproape tot ce și-a dorit, când Dumnezeu i-a cerut într-o zi să lase în urmă țara și bunurile sale și să călătorească cu familia într-o țară pe care Dumnezeu i-ar arăta-o (Gen 12,1) Dumnezeu i-a promis mulți urmași. Abraham a avut încredere în Dumnezeu și, pe bună dreptate: în ciuda vârstei înaintate, un fiu (Isaac) i s-a născut lui Abraham și soției sale, Sara (Gen 21,2-3)

Ca un test final, Dumnezeu i-a cerut lui Abraham să-și jertfească fiul. În ciuda durerii sale, el era dispus să se supună, dar Dumnezeu l-a oprit la timp. Abraham a arătat că a pus dragostea pentru Dumnezeu mai presus de orice altceva și, în acest fel, el a cooperat cu planul lui Dumnezeu. Dumnezeu poate face lucruri mari prin noi dacă avem încredere în el și dacă colaborăm cu el [>4.7].

> Citește mai multe în carte

 

Dumnezeu l-a ales pe Abraham să ne fie „părinte în credinţă”. El a fost ascultător faţă de Dumnezeu şi a fost răsplătit pentru credinţa sa într-un mod ce părea incredibil.
Înțelepciunea Bisericii

În ce mod se manifestă Dumnezeu în Vechiul Testament?

Dumnezeu se manifestă în Vechiul Testament ca Dumnezeul care a creat lumea din iubire şi care rămâne fidel faţă de oameni chiar şi atunci când aceştia se îndepărtează de el prin păcat.

Dumnezeu se face cunoscut în istorie: el încheie o Alianţă cu Noe pentru salvarea tuturor fiinţelor vii; îl cheamă pe Abraham să fie „tată al unei mulţimi de popoare” (Gen 17,5b) şi binecuvântează în el „toate neamurile pământului” (Gen 12,3b). Poporul lui Israel,provenit din Abraham, devine proprietatea sa specială; Dumnezeu se manifestă lui Moise cu propriul nume; numele său misterios Yhwh, scris în formă extinsă Yahweh, înseamnă „Eu sunt” (Ex 3,14). El eliberează Israelul din sclavia Egiptului, încheie cu el Alianţa pe Sinai şi îi dă, prin Moise, Legea sa. În multe rânduri Dumnezeu trimite poporului său profeţi pentru a-l chema la convertire şi la reînnoirea Alianţei. Profeţii vestesc că Dumnezeu va încheia o nouă şi veşnică Alianţă, care va realiza o reînnoire radicală şi o răscumpărare definitivă; această Alianţă va fi pentru toţi oamenii. [Youcat 8]

Care sunt în Sfânta Scriptură martorii principali ai ascultării credinţei?

Există mulţi martori, îndeosebi doi: Abraham, care, pus la încercare, „a crezut în Dumnezeu” (Rom 4,3) şi a ascultat întotdeauna de chemarea sa şi pentru aceasta a devenit „părintele tuturor celor care cred” (Rom 4,11.18), şi Fecioara Maria, care în timpul întregii sale vieţi a realizat în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei: „Fiat mihi secundum verbum tuum – Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). [CCBC 26]

Cum putem să-i răspundem lui Dumnezeu când ne vorbeşte?

A-i răspunde lui Dumnezeu înseamnă a crede în el. 

Cine vrea să creadă are nevoie de „o inimă docilă” (1Rg 3,9); Dumnezeu caută în diferite moduri să intre în contact cu noi. În orice întâlnire dintre oameni, în orice experienţă naturală, în orice aparentă întâmplare, în orice provocare şi în orice durere, Dumnezeu ascunde un mesaj secret adresat nouă. În mod şi mai clar, el ne vorbeşte atunci când ni se adresează în Cuvântul său ori în glasul conştiinţei; ne vorbeşte ca unor prieteni şi de aceea trebuie să răspundem ca prieteni şi să credem în el cu încredere deplină, să învăţăm să-l înţelegem tot mai bine şi să acceptăm fără rezerve voinţa sa. [Youcat 20]

Asta spune Papa

Încheind un legământ cu Abraham (cf. Gen 15,18) și, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), el s-a revelat prin cuvinte și fapte poporului pe care și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și, vorbind Dumnezeu însuși prin gura profeților, poporul să înțeleagă tot mai adânc și mai limpede aceste căi și să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri. [Papa Benedict al XVI-lea, Verbum Domini, n. 11]